BUSU

Înscrieţi aici sloganul.

CARTEA ÎNTÂI

 

1

 

Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la mar­ginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia nea­gră, înţepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios...

Caporalul îşi răsucea mustăţile şi se uita mereu împrejur, cercetător şi cu dispreţ. Priveliştea îl supăra, deşi căuta să nu-şi dea pe faţă nemulţumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele aşezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stân­ga, la câţiva paşi, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca şi cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo şi nici n-ar mai vrea să intre nimeni...

Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum şi de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase şi răsfirate vârfuri de pomi desfrunziţi, câte­va coperişe ţuguiate de paie şi turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării şi linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început şi fără sfârşit. Şoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat şi se ducea tocmai pe front...

― Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle. Auzi?...Ţara... locurile... niet fru­mos! adăugă apoi, arătând cu mâna ţinutul şi stâlcindu-şi graiul spre a se face mai înţeles.

Ţăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe ruseşte.

― Nu pricepe ăsta, don căprar, limba noastră, zice atun­ci un soldat, îndreptându-se din şale.

― Nici nu-i vina lor că ţara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată.

Toţi trei militarii priveau acuma cu mare dispreţ la ţăran­ul care, neînţelegând vorbele străine, plecă ruşinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de met­ru.

― Ei, ce staţi? Ce leneviţi? strigă deodată caporalul, luân­du-şi seama. Asta-i groapă? Nu vi-e ruşine?... Uite-acu pică convoiul... şi nici groapa nu-i gata!... Ori vreţi să dau eu de dracu din pricina voastră?... Hai! pune osul, nu te holba la mine!

― Aşa-i, bine zici, don căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don căprar... S-ajungem noi gropari... de...

Oamenii se aşternură degrabă pe muncă, în vreme ce ca­poralul, mulţumit, răspunse iarăşi mai prietenos:

― Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceea-i războiul război... Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socoteşte... De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?... Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toţi... Ce-i drept, sunt mil­itar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni aşa, aproape pe întuneric...

Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei braţ parcă ameninţa pe oamenii din groapă. Şi în aceeaşi clipă ştreangul prinse a se legăna uşor... Caporalul simţi un fior rece şi întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar şi, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăşi cu ochii de mor­minte în cimitirul satului... Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în faţa unor stafii. Se stăpâni totuşi în curând şi, scuipând cu scârbă, murmură:

― Ce viaţă mai e şi asta... Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi...

Un vânt tomnatic, umed şi trist, începu să bată dinspre satul ameţit de ceaţă, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbuşite. Din văzduhul cenuşiu picură atâta pustietate, că, simţindu-şi sufletul împovărat, caporalul încremeni cu faţa spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofiţer. Îşi veni în fire de-abia când auzi paşii. Tresări şi, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răguşit de nelinişte:

― Daţi zor, băieţi, că vine un domn ofiţer... De-acuma trebuie să sosească şi convoiul... Of, barem de-am scăpa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treabă de militar!

 

05