Apoi, peste frământările lui, izbucni războiul... Şi concepţia de viaţă, clădită şi cârpită în trei ani de chibzuiri, se zdruncină din temelii. Războiul nu intrase în socotelile lui. Şi totuşi acuma trebuia o hotărâre... Se sfătui cu Pălăgieşu, fără rezultat. Pălăgieşu declară categoric că "toţi trebuie să ne facem datoria către patrie". Părerea aceasta însă era a unui reprezentant al statului, deci impusă, şi nu izvorâtă dintr-o convingere liberă... Apostol, în sufletul său, credea că cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal. Da, dar dacă mâine va fi chemat şi el în armată?
― Vezi, dragul mamei, îi zise doamna Bologa, îngrijorată, dacă ne ascultai pe noi şi te duceai la teologie, azi ai fi preot şi nici capul nu te-ar durea de războiul lor... Pe când acuma, Dumnezeu ştie...
Mai mult ca să se ispitească pe sine însuşi, Apostol răspunse:
― Zilele acestea am să plec şi eu la datorie...
Doamna Bologa, speriată şi revoltată, întrebă:
― Să-ţi primejduieşti tu viaţa? Pentru cine şi pentru ce?
― Pentru patrie, murmură studentul cu un zâmbet nehotărât.
― Noi n-avem patrie! strigă atunci mama, indignată. Asta nu-i patrie... Mai bine s-o calce în picioare caii muscalilor!
Trimise îndată după protopopul Groza şi împreună căutară să-i scoată din minte gândurile nesocotite. Nehotărârea lui Apostol se zvârcolea. Ieşi pe stradă buimăcit şi nimeri tocmai la Domşa acasă.
― Cum, tu? Speranţa noastră? Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba chiar dimpotrivă!
― Şi totuşi ideea? zise Apostol fără convingere.
― Ce idee?... Când e viaţa omului în joc, dai dracului toate ideile... Noi trebuie să aşteptăm, Apostole! Lozinca noastră să fie: rezerva...
― Rezerva înseamnă pasivitate şi pasivitatea e mai rea ca moartea...
― Pasivitatea păstrează intacte speranţele, pe când activitatea acum e egală cu nimicirea.
Apostol tăcu. În sufletul lui se închegase convingerea că nu trebuie să plece. Dar nu apucă să spună nimic lui Domşa, căci se pomeniră cu Marta, care tocmai se întorcea de la o prietenă. Avocatul, ca de obicei, îi lăsă singuri...
― Toată lumea pleacă la război, zise Marta.
În privirea ei, în glasul ei, Apostol simţi o tremurare ciudată. Marta se gândea la "cellalt". Un ceas stătură de vorbă, şi toată vremea Apostol văzu că logodnica lui e ca o străină, înţelegând însă că, printr-un singur gest, i-ar putea dobândi sufletul întreg... Un ceas şovăi, apoi la plecare se uită adânc în ochii ei şi zise cu hotărâre:
― Poimâine voi pleca la război!
Marta avu un zâmbet de necredinţă, dar numai o clipă. În clipa următoare obrajii ei se îmbujorară, privirea i se înflăcără, plină de mândrie, şi apoi, cu o mişcare pătimaşă, se repezi la Apostol şi-l sărută pe buze... Şi Apostol, în sărutarea aceasta, îşi sorbi izbânda.
A teia zi a plecat la Cluj şi s-a prezentat la cercul de recrutare, unde un colonel deşirat l-a felicitat călduros. Când s-a îmbrăcat în uniformă şi s-a uitat în oglindă, nici nu s-a mai recunoscut, atâta de marţial i se părea că s-a făcut. De altfel, în oraş clocotea un entuziasm contagios. Pe trotuare, în cafenele, la Universitate, pretutindeni oamenii erau veseli, parcă războiul i-ar fi scăpat dintr-o primejdie grozavă sau le-ar fi făgăduit o fericire cerească. În atmosfera aceasta, ultimele rămăşiţe de şovăire se topiră ca nişte stropi de ceară. Se simţea mândru şi fericit în uniforma cochetă de artilerie şi saluta ţeapăn pe toţi militarii ce-i întâlnea, adânc convins că şi astfel îşi împlineşte datoria către ţară.
Două luni a urmat şcoala de artilerie, apoi a fost trimis pe front. Pe urmă l-au numit ofiţer, a fost rănit o dată uşor şi a doua oară greu, încât a stat două luni în spital şi o lună în concediu acasă, a fost decorat de trei ori, înaintat locotenent... toate în vreme de doi ani. Războiul a luat locul de frunte în concepţia lui de viaţă, din care odinioară vruse să-l elimine. Acuma îşi zicea că războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace element de selecţiune. Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul... Pe urmă a fost la Curtea Marţială care a judecat pe Svoboda... Pe urmă au venit spânzurătoarea şi ochii condamnatului... şi doina ordonanţei, sub fereastră, care nu mai încetează deloc, ca o mustrare...
3
― Don locotenent, e târziu, vremea cinei...
Apostol Bologa deschise ochii, zăpăcit. Lângă pat, ordonanţa mormăia blând aceleaşi cuvinte, ca o babă cu farmece.
― Ce-i, Petre? Am dormit? întrebă locotenentul, sărind în picioare şi uitându-se repede la ceasul-brăţară. Ei, poftim! Am întârziat de la masă... Şi numai tu eşti de vină, că nu ştiu pe unde tot umbli, în loc să-mi fii de ajutor...
Dojenind de Petre, îşi dădea bine seama că vrea să-şi impute amintirile care l-au cuprins în mrejele lor şi de care îi era teamă ca de nişte remuşcări neiertătoare. Grăbit să plece, nu-şi găsi casca şi mormăi:
― Fă lampa mai mare, că parcă suntem într-o criptă...
De lângă lampă, ordonanţa ridică o scrisoare şi i-o întinse:
― A venit de la amiază, dar cu vălmăşagurile astea...
Apostol luă scrisoarea, se uită la adresă şi rămase câteva clipe cu ochii la Petre, ca şi cum n-ar fi îndrăznit s-o citească.
"Iată, mi-e frică şi de slova mamei, se gândi cu amărăciune. Atâta m-a făcut de laş execuţia unui trădător!"
Apoi se aşeză mânios pe laviţă, trase lampa mai aproape, rupse plicul şi citi pe nerăsuflate:
"Dragul mamei mult dorit. Tare-mi tremură inima de grija ta, că de o săptămână n-am primit nici o ştire şi pe aici geme pământul de oaste şi cătane, de trăim mereu cu frica în sân. Totuşi sunt puţin mai liniştită de când am auzit că, pe unde eşti tu, s-au potolit bătăliile. O, dare-ar Dumnezeu să se sfârşească odată, că de atâta război ni s-a acrit sufletul şi ne-au secat lacrimile.