Apostol se înclină uşor strângând mâna generalului şi pe urmă îi povesti amănunţit, în fraze scurte, seci, milităreşte, cum a distrus reflectorul. Vorbind însă, băgă de seamă că nările generalului sunt înfundate cu păr şi se gândi că trebuie să sforăie urât noaptea şi că nu l-a mai văzut de la execuţia cehului. Karg îl ascultă cu luare-aminte, dând din cap şi măsurându-i uneori, cu priviri mulţumite, de sus până jos; apoi, la sfârşit, îl bătu prieteneşte pe umăr, murmurând:
― Te-am propus pentru medalia de aur... Fii sigur că vei avea-o!... Soldaţi ca d-ta ne trebuiesc şi merită toate distincţiile... Bravo, Bologa!... Sunt mândru că am onoarea să comand asemenea ofiţeri viteji...
Generalul tăcu, frământându-şi mintea să mai găsească vreo două cuvinte potrivite. Dar nu mai găsi nimic şi, după o pauză scurtă, repetă mai apăsat:
― Sunt mândru... foarte mândru...
Şi iar îi întinse mâna, gata să-l concedieze. Atunci însă Bologa, liniştit, cu glasul limpede şi uitându-se drept în ochii lui cenuşii, îi zise:
― Excelenţă, vă rog, daţi-mi voie să vă fac o rugăminte!
Generalul Karg, neplăcut surprins că locotenentul, mai ales după ce i-a arătat atâta cinste, cutează să vorbească neîntrebat, şi încă să-i ceară ceva fără a se fi înscris la raport pe cale ierarhică, precum spune regulamentul, făcu doi paşi înapoi, cu o încruntare din sprâncene. Totuşi, vrând să-şi dovedească indulgenţa faţă de un erou, răspunse prieteneşte:
― Da, da... te ascult... Un erou... cum nu... toată bunăvoinţa...
În clipa aceasta Bologa simţi lămurit că îndrăzneala lui e zadarnică şi avu o şovăire. Pe frunte îi răsări o cununiţă de picuri fierbinţi. Ca să câştige timp sau să se liniştească, tuşi puţin şi plecă fruntea. Pe urmă îşi redobândi încrederea şi, pironindu-şi ochii cu hotărâre în ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
― Ştiu, excelenţă... am aflat că divizia noastră, peste câteva zile, va pleca în altă parte... pe alt front...
― Exact, zise generalul nedumerit, mai ales văzând că Bologa se poticneşte.
― Atunci, excelenţă, ― urmă locotenentul brusc, parcă întreruperea i-ar fi dat un imbold nou, ― atunci vă rog să-mi faceţi favoarea de a mă lăsa pe mine aici... Ori, dacă aici nu se poate, atunci pe frontul italian...
Generalul îl măsură cu mirare şi cu o zvâcnire nervoasă de mustaţă, apoi zise:
― Bine... Deşi îmi pare rău că te pierd... Un ofiţer eminent, viteaz... Dar, fiindcă doreşti mult... Totuşi, cred că ar fi mai bine aici decât în Italia...
― Chiar şi acolo, excelenţă... Am fost câteva luni pe Doberdo şi, la urma urmelor, aş prefera...
Faţa lui Bologa era acuma scăldată în bucurie şi nădejde. Nu se mai putea stăpâni. Suspina din fundul inimii, uşurat.
― Bine... bine, repetă generalul gânditor. Nu pricep însă de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal! O misiune măreaţă... Da!... Duşmanul a pângărit pământul ţării. Acolo valahii...
Deodată generalul Karg se opri, ca şi când o rază de lumină i-ar fi deschis creierii. Se dădu iar câţiva paşi înapoi, rămase cu privirea ţintă la Bologa, căutând să-l scormonească în adâncimile sufletului. Câteva secunde domni o tăcere ca un giulgiu, încât de afară se auzi limpede huruitul unei căruţe şi ciripitul gălăgios al vrăbiilor, într-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fără să-şi dea seama, închise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape răguşit:
― Dumneata eşti român?
― Da, excelenţă, răspunse locotenentul repede.
― Român! repetă generalul, cu un glas uimit şi enervat care aştepta o dezminţire.
― Român! repetă Bologa mai hotărât, întinzându-se din şale şi scoţând puţin pieptul.
― Da... bine... fireşte... bâigui Karg peste câteva momente, bănuitor şi cercetător. Da... desigur... Dar atunci mă miră rugămintea d-tale... foarte mult... Mi se pare că d-ta faci deosebire între duşmanii patriei...
Apostol Bologa se uita în ochii scânteietori ai generalului cu o seninătate care îl minună pe el însuşi. Se simţea însă hotărât şi neclintit, ca în asalturile cele mai năprasnice. Acuma se încăpăţâna să convingă pe duşman, deşi înţelegea bine că silinţele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fără umbră de emoţie sau şovăire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
― Excelenţă, am conştiinţa că douăzeci şi şapte de luni am luptat aşa încât să pot sta cu fruntea sus în faţa oricui. Nu mi-am cântărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul şi tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală...
Generalul se cutremură, ca şi cum i-ar fi împlântat o spadă în piept. Ochii i se aprinseră şi luciră ca oţelul. Se repezi furios la Bologa, cu braţele ridicate şi zgârcite, gata să-l zdrobească, răcnind:
― Ce? Imposibilitate morală?... Ce vorbe sunt astea? Cum îndrăzneşti?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur şi simplu laşitatea unor oameni fără sentimente patriotice! Nu cunosc, înţelegi? Nu vreau să cunosc!
Apostol căută să protesteze, dar generalul îi reteză avântul, congestionat de mânie:
― Nu-ţi dau voie să mai vorbeşti, ai înţeles?... Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul vorbelor d-tale sunt criminale!... Înţelegi? Criminale!... O, o!... Vasăzică asta ţi-e vitejia?... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!... Medalie de aur!... Glonte, nu medalie...
Îl împroşcă cu o privire grea de ură şi dispreţ, apoi deodată îi întoarse spatele, strivind între dinţi o înjurătură şi smucindu-şi mustaţa cu mâna dreaptă mică, grasă, încărcată de inele, ca o mână de femeie cochetă.
Bologa rămase senin, nemişcat şi cu gândul mereu că trebuie să-l convingă. Furia generalului îi făcea bine şi-l îmbărbăta. Când crezu că s-a mai potolit, zise iarăşi, cu acelaşi glas limpede:
― V-am făcut o rugăminte, excelenţă, în credinţa că veţi binevoi a înţelege starea mea sufletească... De aceea mi-am îngăduit a vă vorbi ca de la om la om...
Generalul, care se oprise la fereastră, bodogănind şi pufnind, se întoarse îndată spre locotenent şi răspunse mai stăpânit:
― Eu nu ascult asemenea rugăminţi şi nici nu stau de vorbă cu astfel de oameni!... Înţelegi?... De altfel am vorbit prea mult cu d-ta... Nerecunoscătorule!
Nu-i mai întinse mâna, ci îl măsură cu scârbă din cap până-n picioare şi apoi se aşeză la masă, răscolind supărat dosarele. Bologa salută reglementar şi ieşi liniştit, cu nişte paşi siguri, ca după o convorbire nespus de plăcută. Generalul îl urmări cu ochii, clătină din cap, se uită la uşa închisă cu băgare de seamă şi deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăşi de mânie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoşat şi întrebător.
― Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios şi... Nu m-aş mira să aud într-o bună zi că a dezertat la inamic... Ce oameni!... Ce armată!...
Aghiotantul se înclină, puse nişte hârtii pe masă şi se grăbi să dispară în vârful picioarelor, fără zgomot, de frică să nu-ji descarce generalul mânia asupra lui.
În mijlocul curţii, Apostol Bologa se uită împrejur, parcă ar fi fost aici întâia oară în viaţă. Ograda era mare, cu gard de uluci spre uliţă şi cu poartă nouă de scânduri, deschisă. Câteva căruţe se înşirau în fund, lângă grajduri, iar automobilul cu care venise stătea părăsit, cu uşile căscate. Casa de piatră, acoperită cu olane vechi, vastă cât o cazarmă, era stropită cu urme de schije de pe vremea când a trecut războiul peste sat şi când un obuz a explodat chiar în grădiniţa din faţă, smulgând din rădăcini perechea pomului în care şi acuma se ceartă un card de vrăbii gălăgioase... Cerul se răzbunase puţin şi umplea văzduhul cu un albastru mai blând ca totdeauna. Soarele surâdea în asfinţit, galben, slab, ca faţa unui moşneag vesel, iar lumuna aceasta săruta pământul ca o rouă binefăcătoare, răspândind bucurie şi deşteptând nădejdi pretutindeni... Apostol stătu un răstimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesaţiu lumina zâmbitoare. Se simţea uşurat, ca şi când ar fi plâns cu lacrimi fierbinţi după o suferinţă multă vreme înăbuşită. Gândurile nu-l mai dureau, ci se supuneau, docile, voinţei lui, încât, dacă ar fi vrut, le-ar fi putut înşira frumos, pe o aţă, ca pe nişte mărgele...
Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.
10
Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile şi zise cu căldură:
― Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene... Din toată inima!
― Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă... adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia...
― Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.
― Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial?
― Am aflat din înfăţişarea ta, din mândria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie sâ-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărâma lanţurile!
Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufaşe. Apoi când Apostol sfârşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:
― Ei, şi acuma ce ai de gând să faci?
Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
― Acuma?... La noapte voi trece la muscali!
Klapka, neaşteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază şi el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.
― Ai înnebunit, omule? şopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi!
Apostol Bologa surâse; dinţii albi îi luciră între buzele subţiri, zicând:
― Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om.. Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse... Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului... O fi deşartă chiar râvna aceasta... Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!... Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!
― Ce comori, ce comori? îl întrerupse Klapka nerăbdător. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, şi visuri bolnave!... Realitatea e războiul cu moartea la braţ!... Lasă închipuirile, dragul meu, care cel mult complică şi amărăsc viaţa, destul de afurisită!
― Domnule căpitan, dacă ţii la mine, te rog din suflet să nu-mi mai dai nici un sfat! zise Apostol enervat, urmând însă mai liniştit: Te rog foarte mult!... Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac trecutul, ca o haină murdară, şi să rămân gol în mijlocul furtunii? Crezi că n-am încercat să mă înşel că sunt îmbrăcat, chiar după ce am simţit frigul şi ploaia biciuindu-mă?... Acuma nimeni în lume nu mă va mai putea îndupleca să-mi arunc straiele noi şi călduroase şi să zgribulesc iarăşi în zdrenţele lepădate... Aşa!... Te rog...! Şi... poate că mâine noapte va începe schimbul de trupe; vasăzică nu mai e timp de pierdut. Aş risca să fiu silit a te însoţi în Ardeal!... Şi asta nu se poate!
― Te ascult şi tot nu pot crede că vorbeşti serios, murmură Klapka, acuma îngrijorat. Se vede că ţi-ai pierdut minţile ori că umbli să mori spânzurat... Dar nu pricepi, omule, că, mai ales după întrevederea ta cu generalul, vei fi urmărit pas cu pas şi că vei fi prins chiar în clipa când vei încerca să...
― Tocmai de aceea trebuie să plec la noapte! făcu Bologa neclintit.
― Atunci te cheamă spânzurătoarea! şopti căpitanul disperat, pipăindu-şi gâtul, parcă ar fi vrut să dea la o parte un laţ închipuit; apoi, după un răstimp, adăugă cu o tremurare de frică: în orice caz eu nu vreau să ştiu nimic... nimic... Eu mă spăl pe mâini...
Apostol Bologa se sculă liniştit şi vru să iasă. Klapka se repezi la el poruncitor:
― N-ai să pleci nicăieri! Am să te împiedic eu!... Sunt comandantul tău şi te voi opri cu forţa!
― Poate că vrei să mă denunţi? întrebă Bologa apăsat, privindu-l adânc. Să ştii că am să mă împuşc, dacă...
Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bâiguind:
― E nebun!... A înnebunit! Ce să fac eu cu nebunul?... Doamne, Doamne, ce să fac?
Apostol se apropie şi zise mişcat:
― Poate că nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule căpitan... Sunt ingrat că nu te ascult, dar acuma... zi-mi adio şi îmbrăţişează-mă!
Căpitanul se uită un răstimp la el, potolit brusc şi cu faţa grăsună asudată de durere. Apoi îl sărută pe obraji, plângând cu hohot şi mormăind înfricoşat, iarăşi cu însufleţire:
― Adio, dragă prietene... Adio...
Şi îl îmbrăţişă până ce, mulcomindu-şi puţin emoţia, izbuti să-i spună rugător:
― Poate că te mai răzgândeşti... Făgăduieşte-mi cel puţin că ai să mai chibzuieşti, te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor... să... să... Spăimântător!...
― Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar mai fi auzit, ieşind repede.
Afară amurgea. În apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit... Bologa păşea grăbit spre bateria lui, când, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuţit, mânios:
― Telefonist!... Telefonist! Unde-i telefonistul?
Bologa înţelese şi zâmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate.
11