BUSU

Înscrieţi aici sloganul.

Bologa zâmbi aproape răutăcios văzând fericirea omului şi urmă baţjocoritor:

― Da ce, tu crezi că ne ducem să petrecem? Ehe, mai pune-ţi pofta-n cui, bădiţă! Ne ducem tot la bătălie... să ne batem cu românii...

― Vai de mine, don locotenent! sări Petre speriat. Doamne fereşte! adăugă pe urmă, închinându-se de mai multe ori. Doamne, apără-ne şi nu ne părăsi!... Mare păcat, don locotenent... Apoi să nu-i trăsnească Dumnezeu din senin?

Consternarea ordonanţei îi făcea bine. "Dacă un om sim­plu se revoltă, atunci eu ce să fac? îşi zise Bologa, uitându-se mulţumit la Petre, şi îndată urmă în sine: Atunci cum să nu înţeleagă şi generalul?..."

De azi-noapte îl urmărea gândul cu generalul şi se sforţa mereu să-şi întărească convingerea. A chibzuit bine, a prevăzut probabilităţile şi... Klapka n-are dreptate. De alt­fel, Klapka e un fricos, care vede pretutindeni călăi şi spânzurători. Pe când el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept... Sfaturile totdeauna I-au plictisit, dar acu­ma ale lui Klapka îl înfuriau. Resemnarea i s-a părut o atitu­dine animalică, nevrednică de omul liber. Cu atât mai mult i se părea azi că a sta cu mâinile în sân ar fi o crimă cel puţin egală cu plecarea la război.

Închipuirea că ar putea merge acolo îi stătea totuşi înţepată în creieri ca o baionetă vrăjmaşă. Trebuie s-o smulgă! Altfel, nu mai poate trăi. Mai ales că, în lumina spaimei de azi, amintirile trecutului îl împresurau ca nişte ameninţări din ce în ce mai negre...

Nădejdea în generalul de divizie îi risipea spaima. Şi aceas­ta era o dovadă împotriva lui Klapka. Se hotărî să se prez­inte la raport, să-i explice situaţia, să-l roage şi să-i făgăduiască solemn că îşi va face datoria oriunde, afară de acolo... Vru să plece îndată, să sfârşească mai repede şi să se liniştească. Puse mâna pe aparatul telefonic să anunţe că doreşte să se înfăţişeze comandantului diviziei. În ultimul moment îşi luă seama. Cum să ceară generalului mutarea, când nu ştie nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar între­ba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdărie să trădeze pe Klapka, ar fi...

"Deocamdată trebuie să mai aştept, îşi zise dânsul. Întâi să se publice vestea schimbării, chiar neoficial... Trebuie să procedez cu băgare de seamă şi cu demnitate!"

Se linişti. Trecură trei zile... Nu se auzi nimic despre strămutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parcă i-ar fi fost frică să dea ochii cu Bologa care, din ce în ce mai stăpânit de speranţă, începea să creadă că poate s-a contramandat ordinul. Inima îi ticăia de o emoţie plăcută. Şi, fiindcă se simţea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lungă şi plină de credinţă, în care, pe două pagini întregi, veştejea fapta lui Pălăgieşu împotriva protopopului Groza; apoi altă scrisoare, cu foc, Martei, comunicându-i că dragostea lui, în ciuda tutur­or suferinţelor, n-a scăzut şi de-abia aşteaptă ceasul când să-şi poată strânge în braţe logodnica.

Mai trecu o zi senină. Pe urmă sublocotenentul de la ba­terie îi spuse cum a aflat de la un infanterist că peste patru zile, cel mult, toată divizia trece pe frontul românesc. Bologa păli, dar ceru amănunte. Sublocotenentul i le dădu: că ofiţerilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidenţial, de trei zile, că primele trupe din divizia de schimb au şi sosit la Zirin...

În aceeaşi noapte, târziu, se ivi iarăşi reflectorul, în sec­torul de alături. Bologa, în postul de comandă, cu recep­torul la ureche, asculta indicaţiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, răguşit, încât se cutremura pământul şi, din tavanul adăpostului, printre bârnele groase, se scurgeau firişoare de nisip.

"Ce-ar fi să-l doboare tocmai acuma alţii?" se gândi el cu o părere de rău ciudată.

Când amuţiră tunurile şi auzi că lumina a dispărut, Bologa avu o tresărire de bucurie. Îi veni în minte că Klapka a vorbit despre o decoraţie pentru distrugerea reflectorului...

"În orice caz, o citaţie pe divizie e asigurată fericitului care îl va nimici! îşi zise, întorcând spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"

În suflet un glas îi răspunse că el trebuie să fie. Încercă să-l înăbuşe, dar glasul deveni poruncitor. Atunci îi fulgeră prin minte: dacă ar avea el norocul să spargă reflectorul rus­esc şi dacă, drept recompensă, ar fi citat sau decorat, ce uşor şi cu câte şanse de izbândă s-ar putea duce la generalul Karg!

Ideea aceasta i se păru atât de minunată, că se miră cum de nu i-a venit mai curând, îndată ce s-a hotărât să se prez­inte generalului... Îi pieri pe loc orice urmă de somn, se re­pezi la hartă şi se puse pe socoteli, pe însemnări, până la ziuă, cu o însufleţire neobosită şi cu convingerea aprigă că viaţa lui atârnă de ceea ce face acuma.

Toată ziua o petrecu apoi cu binoclul la ochi, examinân­du-şi sectorul cu atenţie, comparând în gând punctele rep­erate pe hartă... Spre seară începu să-l roadă grija ca nu cumva, tocmai în noaptea aceasta, să lipsească iarăşi reflec­torul mântuitor. Totuşi era gata să vegheze şi o săptămână şi să-l nimicească... Numai, între timp, să nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară... Trebuie... Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite şi porni spre obser­vatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneş, monoton. Săgeţile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oţel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăţa de cizmele locotenentului şi plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul ameţit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe cap, strâns în ulancă blăniţă, cu gulerul ridicat, înainta cu băgare de seamă, ferindu-se de băltoace, cu barba în piept. Inima îi bătea atât de năvalnic, că nici nu simţea plesniturile ploii.

Cunoştea drumul şi terenul. De vreo trei luni, de când s-a statornicit frontul, a făcut calea aceasta de sute de ori. Intră în labirintul de şanţuri de comunicaţie, unde apa se aduna ca în nişte canale de irigaţie. Cizmele cu carâmburi înalţi i se scufundau până din sus de glezne în noroiul cleios.

Ajunse asudat la postul de observaţie, ascuns chiar în prima linie de tranşee. Schimbă două vorbe cu plutonierul zgribulit şi apoi îl trimise la baterie.

Bologa se cocoţă în dosul teodolitului, pe pipăite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, în schimb în spatele observatorului se scurgeau şiroaie de apă din spărturile coperişului. Căută să se orienteze, dar o beznă atât de deasă acoperea lumea, că ochii lui nu puteau desluşi nici o nuanţă în negrul înăbuşitor, iar în urechi îi huruiau exasperant de uniform glasurile ploii, care înghiţeau toate zgomotele vieţii. Îşi simţea bătăile inimii, dar creierii parcă i se topeau, muiaţi de gânduri.

Peste un ceas răpăiala mai osteni puţin. În acelaşi timp Bologa îşi dădu seama că mintea iarăşi începe să frământe planuri şi socoteli. Apoi se pomeni zicându-şi:

"Pe asemenea vreme poţi trece la duşman fără frică".

Cum pricepu rostul vorbelor, le curmă cu scârbă. Din cli­pa când şi-a făcut convingerea că, distrugând reflectorul buclucaş, va dobândi de la generalul Karg mântuirea, i-a părut rău şi i-a fost ruşine că s-a gândit măcar să treacă la inamic. În doi ani de război, spiritul milităresc i-a pătruns atât de adânc în fire, încât dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată.

"Totuşi dacă vrei să treci mai sigur, trebuie să pleci sau pe înserate sau în zorii zilei", îi veni iar în minte acelaşi gând, stăruitor, ca o muscă pe care în zadar vrei s-o alungi.

Încetul cu încetul ploaia conteni şi se porni un vânt asp­ru, cu şuierături sinistre, mai desţelenind puţin întunericul şi cotrobăind vajnic prin observatorul lui Bologa care, în curând, simţi în spinare o pată udă şi rece. Se ghemui mai bine, ferindu-şi spatele. Vântul însă îi pătrundea prin haine, prin piele şi-i zgâlţâia inima.

― Şi reflectorul nu mai apare! murmură el dârdâind.

Îşi înfipse ochii în bezna subţiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se desluşească, în nemişcarea moartă, semne umile de viaţă. În dreapta şi în stânga tranşeele in­fanteriei se întindeau, strâmbe şi capricioase, ca nişte linii grosolane pe o hârtie boţită. Ici-colo, ca muşuroaiele, înţepenite, poate chiar îngheţate, înaintea şanţurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko... "Ce-o fi făcând oare Cervenko?... Bietul Cervenko..." În faţă câmpu­lui zăcea neted, pierdut în noapte şi biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă din văzduh. Apos­tol Bologa ştia că, exact la cinci sute optzeci şi trei de metri, se află prima linie de tranşee ruseşti şi i se părea că deosebeşte zigzagurile care înseamnă gardul morţii, închipuirea lui mergea mai departe şi, bâjbâind prin întu­neric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmaşe, unde a fost ultima dată reflectorul...

Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piarză nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. "Mai este vreme", îşi zicea din ce în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Simţea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu ori­cine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara aşteptării... Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atun­ci...

"Numai el ar fi de vină dacă m-aş pierde!" se gândi furi­os, ameninţând cu pumnii liniile ruseşti nevăzute.

Apoi deodată, când se aştepta mai puţin, drept în faţă, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare şi mândră, zvârlindu-şi întâile raze spre cerul căptuşit cu nouri şi apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoşat ca în faţa unei fantome, uitându-şi tunurile şi mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.

― Hei!... Dormiţi acolo?... Tunurile!... Nu vezi reflector­ul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câţiva paşi, în şanţul infanteriei.

Bologa se dezmetici brusc. Cunoştea glasul: era un lo­cotenent de infanterie, foarte înalt şi uscăţiv, care dispreţuia făţiş pe toţi artileriştii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii şi apoi aruncă un ordin scurt în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră, rare, chibzuite. Totuşi, razele albe alunecau încet, nepăsătoare de obuzele vijelioase, scor­monind întunericul, apropiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca şi când I-ar fi descoperit cum stătea zgulit în observatorul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzătorile inimii, răscolindu-i şi tul­burându-i gândurile ca un neaşteptat răsărit de soare... În primul moment Apostol simţi numai o ură năprasnică împo­triva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amân­două mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:

― Lumina!... Lumina!...

Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloş de călău, razele muriră, şi ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-şi dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.

"Mi se pare c-am spart reflectorul", se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloşie şi bu­curându-se că a făcut-o.

Stătu buimăcit un răstimp, având conştiinţa că ar trebui să mai facă ceva şi neputându-şi aminti ce anume. Apoi deo­dată, speriat, simţi receptorul telefonului şi strigă:

― Rachetele!... Rachetele!...

Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lu­mină ca un ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflector­ul, Bologa văzu prin binoclu mulţime de viermişori negri zvârcolindu-se neputincioşi. Iscoada din văzduh însă se stin­se repede, şi tot atunci tunurile amuţiră singure, fără ordin, sătule parcă şi mulţumite. Întunericul şi tăcerea înfăşurară pe Apostol ca un linţoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o aşteptare fără scop. În fun­dul sufletului însă simţea clar cum pâlpâie dragostea de lu­mină, blândă, mângâietoare...

Apoi iar auzi, de astă dată chiar la spatele lui, glasul lo­cotenentului de infanterie:

― În sfârşit, bine c-a dat Dumnezeu de aţi isprăvit cu reflectorul, că era mai mare ruşinea!... Te pomeneşti că iei şi o medalie de vitejie, fiindcă la noi aşa se dau decoraţiile... În orice caz, eu te felicit... Noapte bună!...

Fără să aştepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin băltoacele şanţului de apărare.

"Ce s-a întâmplat, Doamne?" îşi zise Bologa, înfiorân­du-se şi căutând să se trezească din amorţirea ce-i oprise în loc gândurile.

Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăşi o bură de ploaie măruntă, moleşitoare. Picurii îi ţârâiau în spinare ca nişte fire de nisip... Apostol îşi zicea că la fel îi târâie şi gândurile în creieri, subţiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască... Vasăzică şi-a atins ţinta şi se poate prezenta în faţa generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare im­ensă. Şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu... Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatic şi neumblat. Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curând se va pune de-a curmezişul soartei decât să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea...

Întunericul se subţia treptat. Vântul sufla mereu şi une­ori cânta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolţi iarăşi gân­dul că aceasta e ora dezertorilor... Şi gândul nu i se mai păru respingător, ca şi când i s-ar fi şters din creieri toate convinger­ile trecutului.

Un sergent veni să-l schimbe, deşi Apostol uitase să dea ordine. Îi părea rău că pleacă din singurătatea care acuma îi era dragă. Se strecură prin tranşeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înţepenite lângă arme. Când să cotească spre şanţul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenko.

― N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-aţi nimicit reflectorul, nu ştiu de ce... Aţi ucis lumina, Bologa!

― Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându-şi inima cu palma.

― Da, da, ai dreptate! Aici e lumina şi suferinţa... Aici e toată lumea! zise Cervenko cu o sclipire în ochi.

Apostol Bologa trecu înainte prin şanţurile întor­tocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat şi mulţumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.

 

9

 

Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnâit strident, la căpătâiul lui, îl făcu să sară drept în picioare, îngrozit, ca şi cum s-ar fi prăbuşit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:

― Locotenent Bologa!... Alo!... Chiar el?... Tu eşti?... Or­din de la domnul colonel să pleci imediat să te prezinţi excelenţei-sale... Excelenţa-sa doreşte să te vadă... Foarte urgent!... Fireşte că treci pe la noi, pentru că şi domnul colonel are să-ţi vorbească... Deocamdată eu te felicit prieteneşte!... Ai salvat onoarea diviziei întregi... Domnul colonel a tele­fonat chiar azi-noapte la cartier... Vine a patra, Bologa, bra­vo!...

Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-l întâlnise la postul de co­mandă al regimentului şi care se oferise să-l ducă până la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toţi camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor şi tăcut. Uneori priv­irea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, şi-şi reamintea emoţia clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o şi cât se simţise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are şi se credea nenoroc­it şi dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea... Apoi, când i-a agăţat-o pe piept colonelul, în faţa tru­pei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi...

În curtea comandamentului de divizie îi ieşi în cale lo­cotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întâmpină cu o strâmbătură ironică:

― Bravo, filozofiile! Ai mai omorât câţiva oameni pentru o tinichea...

― Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci, puţină modestie...

― Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu bat­jocoritor. Eu săvârşesc sau ajut barbaria, dar cu greaţă, am­ice! Nu cu entuziasm, ca alţii!... Eu nu caut să mă disting!

― Mai bine ai căuta să-ţi potriveşti fapta cu vorba, mur­mură Bologa privindu-l drept în ochi. E uşor să vorbeşti, dar...

― Am să te văd mâine-poimâine pe frontul românesc, îl întrerupse Gross, cu un zâmbet acru. Acolo să te văd...

― Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa tresărind şi roşindu-se.

Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un plutonier ţanţoş, strigând cu importanţă:

― Domnul locotenent Bologa!... Poftiţi... Excelenţa-sa...

Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglemen­tar înaintea generalului Karg, om scurt şi gros, cu faţa urâtă şi aspră, mohorâtă de mustăţi burzuluite, sfredelită de nişte ochi rotunzi, ale căror priviri, ţâşnind de sub sprâncene foarte late şi veşnic încruntate, păreau două pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvârcoli când îl văzu ridicându-se greoi de la masa încărcată cu dosare şi hărţi. Îşi aduse aminte că, de câte ori a dat ochii cu dânsul, a simţit o teamă stranie ca de un vrăjmaş nemilos sau ca de o ameninţare crâncenă ce nu se poate ocoli şi care nici măcar nu ştii când te va izbi...

Generalul, cu bărbia ridicată, îi întinse mâna şi-i zise voios:

― Bravo, Bologa!... Mi s-a raportat fapta dumitale şi am ţinut să te felicit personal... Am ţinut... da... negreşit...

Glasul lui era gros şi pătrunzător, şi parcă te ocăra chiar când glumea.

 

05