Când păşi Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-şi lepede însă casca şi ulanca, unda de tulburare se topi şi locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:
― Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să vii mai devreme între noi? Spune drept!
― Ruşine? Mie?... De ce? zise Apostol, oprindu-se înţepat.
― Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.
― Ei şi? urmă Apostol mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conştiinţei mele, care l-a găsit vinovat!
― Conştiinţă! oftă deodată tânguitor căpitanul Cerven-ko, care şedea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conştiinţă?
Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă şi nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, şi inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul şi cu nişte ochi în care plângea veşnic o suferinţă tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest şi descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În faţa ofiţerilor trecea ca un fel de menonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băţ de trestie şi cântând cântece bisericeşti. Cervenko însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dânsul. Altfel, fiind extrem de conştiincios în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulţumindu-se a zice că-i cam scrântit.
― Fiecare îşi face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, aşezându-se la masă faţă-n faţă cu Klapka, şi apoi porunci soldatului: Adă-mi şi mie ceva de mâncare!
Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puţin încruntat, zise:
― Nici o datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad...
― Camarad?! strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii şi dezertorii sunt camarazii d-tale?... Domnilor, vă întreceţi cu glumele! Eu, în orice caz, nu mai pot asculta nepăsător asemenea... asemenea... vorbe compromiţătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară...
Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofiţer activ printre cei de faţă, căzu ca un duş rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga şi în toate lucea o întrebare... Privirile acestea mulţumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă şi cu înfăţişarea încăpăţânată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta şi avea ambiţia să fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului şi, cu toate că i s-a părut gol şi fudul, s-a împrietenit cu el, având altfel un suflet deschis şi leal.
― Închipuieşte-ţi, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtăşeşte credinţele, cu o voce calmă ce voia să şteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce 1-au condamnat!
Varga sfârşi surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.
― Nimeni nu osândeşte cu inima uşoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, eşti silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
― Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare?... Ca şi pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de nişte energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toţi sorii universului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască!... Omul e Dumnezeu!
Locotenentul Gross, uscăţiv, slăbit, cu barbişon retezat şi cu ochii mici, negri, fulgerători, comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă şi cuceritoare. Era ovreu şi inginer la o fabrică de maşini din Budapesta. Acum se opri un moment şi se uită împrejur parcă ar fi aşteptat o întrerupere. Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e farsor, Gross continuă dispreţuitor:
― Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în faţă statul duşman, şi la mijloc noi, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că...
― Noi apărăm patria, prietene, moştenirea strămoşească! îl întrerupse Varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
― Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreţ.
― Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atâta sfială, că nimeni nu-i luă în seamă vorbele.
― Patria noastră e moartea... pretutindeni şi mereu moartea, bolborosi Cervenko cu o convingere adâncă.
― Fiindcă suntem laşi! strigă Gross, înflăcărat. O singură clipă de curaj general ar pune capăt tuturor mişeliilor!
― Dacă lumea ar fi ca tine! zise Varga, râzând cu atăta poftă, că toţi se înseninară. Din fericire, noi, ceilalţi, încă n-am uitat că, mai presus de orice, suntem fiii şi apărătorii patriei, dragă anarhistule!... Domnule căpitan, adăugă apoi către Klapka, te rog, să nu ne judeci după vorbele noastre, ci după fapte! Suntem toţi prieteni şi, când ne întâlnim, ne permitem mai mult decât ar fi permis. Aşa ne mai răcorim şi noi pentru câte îndurăm... Dar în faţa duşmanului toţi ne facem datoria cu inimă, chiar şi Gross, deşi vrea să pară un răzvrătit. În al treilea an de război, după ce am dat atâtea dovezi de vitejie, slăbiciunile acestea să ne fie trecute cu vederea!
Klapka dădu din cap cu un surâs indulgent, care însă nu se potrivea deloc cu lumina ciudată din ochii lui bulbucaţi. Gross vru să protesteze, dar tocmai atunci uşa se deschise şi soldatul intră cu farfuriile pline, aşezându-le dinaintea lui Bologa.