Ofiţerul se apropia şovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o ţintă nedorită. Era mijlociu ca statură şi avea puţină barbă, care-i dădea o înfăţişare de miliţian sedentar, deşi altfel nu părea mai mult de treizeci şi cinci de ani. De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguraţi stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau ţepene, aproape uitate.
Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-şi zgomotos călcâiele bocancilor. Ofiţerul se opri la câţiva paşi, răspunse dând din cap uşor şi, mereu cu privirea la ştreang, întrebă:
― La ce oră e hotărâtă execuţia?
― La patru a fost, trăiţi, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofiţerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci şi încă n-au sosit...
― Da... da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuţi, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: şi cine va fi spânzurat?
― Noi nu putem şti, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiţer, dar nu putem şti bine...
― Şi pentru ce fel de vină? stărui ofiţerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.
Caporalul se zăpăci de tot şi răspunse şovăind cu un zâmbet de milă amară:
― De, domnule căpitan... noi de unde să ştim? în război viaţa omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcatele-s multe de la Dumnezeu, şi oamenii nu iartă...
Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, şi nu mai întrebă nimic. Ridicând însă ochii şi văzând iar spânzurătoarea, se retrase câţiva paşi ca în faţa unui vrăjmaş ameninţător. În aceeaşi clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru şi poruncitor:
― Caporal!... Gata, caporal?...
― Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcându-se, cu mâna la cozoroc.
Locotenentul, în ulancă strânsă pe corp şi cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, şi vorbind mereu:
― Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori şi în câteva minute va fi aici... Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte?... Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni...
Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin şi necunoscut, care-l privea neliniştit. Locotenentul salută şi înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos şi cu vocea zgârietoare:
― Scăunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiţi ca un nerod?... Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?... Ce oameni! Atâta nepăsare n-am mai văzut... Din pământ să-mi scoţi un scăunel, ai înţeles? Şi în două minute să fii înapoi!... Aide, mişcă, ce mai caşti gura?!