BUSU

Dar îndată gândurile se năpustiră asupra lui din toate ascunzişurile creierului, ca nişte păsări hrăpăreţe, şi în ure­chi îi răsună cântecul ordonanţei atât de limpede, parcă ar fi cântat sub fereastră. Atunci, spăimântat, deschise iar ochii, îi trecu prin minte că ar trebui totuşi să cheme pe Petre, să-i spuie că mâine în zori de zi vor pleca înapoi pe front şi deci să nu uite ceva pe-aici... În acelaşi timp, însă, îşi dădu seama că i-e frică să rămâie singur cu gândurile-i proprii şi-şi răspunse: "Conştiinţa mea e împăcată"... Şi numaidecât, ca la poruncă, îi răsăriră în minte argumentele, cu zecile, îmbulzindu-se să-l încredinţeze că Svoboda a fost vinovat, a încercat să dezerteze şi să trădeze, şi că, prin urmare, el, care din întâmplare l-a judecat şi l-a osândit, n-are să-şi im­pute nimic, nimic... Totuşi, pe când asculta în suflet dovez­ile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau ne­putincioase.

"Nu mai încetează Petre... De ce nu încetează?" se gân­di atunci, închizând iar pleoapele şi lăsându-se obosit, în voia soartei.

Singură doina soldatului îi mai tremura în creieri, lină şi blândă ca o mângâiere catifelată, trezindu-i din somn şira­guri de amintiri şi strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târguşorul Parva de pe valea Someşului.

Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar pes­te drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriţi, printre crengile nucilor sădiţi în ziua naşterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa.

Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, şi o curte mare, cu acareturi în fund, şi mai încolo, o grădină ce mergea până la Someşul cu ape gălăgioase. Aceas­ta a fost, împreună cu câteva "table" de pământ roditor, zestrea fiicei doctorului Hogea, primul medic de plasă în Parva, al cărui mormânt se află de asemenea în curtea bic-ericii, ca o amintire a unei vieţi de cinste şi sârguinţă, şi vrednic urmaş al fostului subprefect din vremea revoluţiei şi domniei lui Avram Iancu. Cea mai mare bucurie a avut-o doctorul în ziua când bătrânul protopop Groza i-a cununat fata cu avocatul Iosif Bologa. Din bucuria aceea i s-a tras şi moartea, urmată la câteva luni după nunta unicei sale odrasle... Domnişoara Maria, de altfel, îşi binemeritase no­rocul. Fusese fată cuminte, aşezată, fără fumuri şi cu mare credinţă în Dumnezeu. Rămasă orfană de mamă, a crescut în internatul de fete din Sibiu. Acolo, în preajma examenu­lui de clasa a şasea liceală, în familia directoarei, a făcut cunoştinţă cu Iosif Bologa, care, peste o săptămână şi fără a-i spune ei măcar o vorbă, a scris doctorului Hogea, la Par­va, cerându-i mâna. Peste altă săptămână s-a pomenit cu tatăl ei, a aflat că "marele avocat" o iubeşte şi, în trei zile, au serbat logodna chiar în casa directoarei, dezolată că "Măriţi" barem n-a terminat clasa... A stat apoi logodită cin­ci luni, până ce, după laborioase tratative cu socrul, Bologa s-a hotărât să-şi strămute în Parva cancelaria avocaţială, fără mulţi clienţi, din Sibiu. Astfel Maria a avut vreme să se obişnuiască cu gândul că se va mărita cu un om care, şi după logodnă, i-a rămas ca un străin. În loc de iubire, simţea pentru Bologa un respect speriat, mai ales din pricina avalanşelor de laude cu care o copleşea tatăl ei ori de câte ori venea vorba despre viitorul său ginere.

Nici nu a fost Iosif Bologa bărbatul care să înflorească visele romantice ale unei fete de şaptesprezece ani. În figura lui aspră, colţuroasă, cu ochi scufundaţi în orbite şi adumbriţi de sprâncene stufoase, cu mustăţi castanii, bogate şi cu o bărbie lată şi puţin învineţită de tăişurile briciurilor, părea că se simţea mai acasă ura decât dragostea. Deşi scump la vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mai mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horia şi tras pe roată, la Alba-Iulia, după potolirea ţăranilor. În sufletul lui Iosif Bologa icoana străbunului erou şi martir a înteţit râvna de muncă şi a învăpăiat un ideal. Îndată după ce şi-a dobândit diploma de avocat, s-a aruncat cu toată patima în politică, izbutind să ajungă cel mai tânăr con­damnat în procesul Memorandului şi să petreacă vreo doi ani într-o închisoare de stat.

Apostol s-a născut tocmai în zilele când tatăl său aştepta, la Cluj, condamnarea. Până să se întoarcă Bologa din tem­niţă, copilul a deschis ochii asupra lumii, îmbrăţişat de o dragoste maternă idolatră. Lipsită de iubire, tânăra d-nă Bologa şi-a găsit în copil o ţintă de viaţă. Sufletul ei plin de credinţă în Dumnezeu a avut chiar momente de îndoială: oare nu-şi iubeşte odrasla mai mult decât pe Atotputernicul? Ca să-şi împace conştiinţa, şi-a dat mare osteneală să sădească în inima micului Apostol adorarea Domnului. Ast­fel întâile amintiri ale copilului au fost stăpânite de un Dumnezeu bun, blând şi iertător care, în schimbul rugăciunilor de toate zilele, dăruieşte oamenilor bucurii pe pământ şi veşnică fericire în cer. În închipuirea lui săltăreaţă, înfăţişarea acestui Dumnezeu se confunda cu protopopul Groza, care venea deseori, întrebând totdeauna veşti de la "martirul nostru", şi căruia mama îi săruta mâna.