Tăcu aşteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea şi glasul căpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze şi să isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-i cu încredere, îl făcea părtaşul unor gânduri primejdioase. Simţea însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi şi le tăinuia acolo ca pe nişte odoare preţioase.
― Domnule căpitan..., murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.
Din privirea şi glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină faţa frământată. Ca şi când ar fi pornit să-şi golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu şi zise:
― Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acuma mă gâtuie... Ai văzut privirea lui Svoboda sub ştreang?... Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzut dispreţul şi mândria şi nădejdea... Asta-i moartea noastră eroică! Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeaşi vină... Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei... Atunci însă n-am priceput nimic. Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi, au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea... Cum să risc eu toate acestea pentru... pentru ceva... pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dânşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu disperare de viaţa asta ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit. Secera morţii scânteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi... Apoi, când s-a citit ameninţarea spânzurătorii, au strigat toţi trei, într-un glas, acolo, înaintea Curţii, "trăiască Boemia", în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât sunt de nevinovat, m-am dus şi la execuţie... Vezi, până unde poate merge laşitatea?... Lângă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puţin în mijlocul poienii şi m-am uitat împrejur să caut stâlpii spânzurătorilor. Stâlpi nu erau, dar în schimb în fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi. Mi-a îngheţat inima în piept şi totuşi n-am îndrăznit să tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câţi sunt... Închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?... Atunci am închis ochii, gândindu-mă cu mirare stupidă: "Asta-i pădurea spânzuraţilor..." Un maior ungur, înalt şi cu profil de păsare, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: "Toţi sunt cehi... şi ofiţerii, şi soldaţii... numai cehi!" Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-au spânzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor... Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie. Atunci m-am simţit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă vreun vecin... Peste câteva zile am fost mutat ca suspect... Acuma vezi de ce am fost mutat?... Şi crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?... M-am bucurat, Bologa, auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor! Până adineaori m-am bucurat, până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraţilor!
Klapka se opri cu nişte ochi atât de mari şi de îngroziţi, că Bologa îşi simţi sufletul copleşit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoşate... Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere şi se pomeni şoptind:
― Domnule căpitan, pădurea spânzuraţilor...
Îşi luă seama însă şi plecă ochii în pământ, neputincios şi umilit.
― Acuma înţelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul cutremurându-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Şi observaţia cu reflectorul?... Vezi cum se leagă?... Observaţia e ameninţătoare pentru mine: ori reflectorul, ori...
Iar se cutremură şi apoi continuă mai gâtuit:
― Trebuie să nimicim reflectorul, Bologa, frate de suferinţă! Altfel...
― Pădurea spânzuraţilor... murmură Apostol cu ochii scânteietori de o ură nouă, plămădită în sufletul lui pe nesimţite.
Klapka, parcă povestind şi-ar fi uşurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul ruşilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre şi formule... Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, fără să mai rostească un cuvânt. Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă şi vedea numai degetele căpitanului, ţinând compasul şi mişcându-se de ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare...
Apoi Klapka plecă liniştit, încrezător, cu faţa înflorită de un zâmbet, lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.
6
Îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultară... În sufletul lui, ca şi împrejurul lui, simţea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viaţa.
Îşi rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile însemnate pe hartă. I se păreau nişte semne cabalistice şi se mira cum le-a putut înţelege până azi. Şi, în acelaşi timp, îi încolţi în minte o întrebare, ca un cârlig: ce caută el aici? Pe urmă, împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări şi alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulţeau, cu atât îl nemulţumeau mai rău, fiindcă toate împreună nu-i deschideau nici o punte de mântuire.
"Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă ― se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?"
Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-l atragă în mersul ei şi s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuinţele disperate de a-şi înfrânge pornirea inimii...
― Don locotenent, am adus prânzul, zise ordonanţa, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertaşul.
Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca şi când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.
― Da... bine... bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându-se pe călcâie şi apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.
Ordonanţa aşeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât şi, crezând să-l uşureze, întrebă supus:
― Aţi primit vreo veste rea de acasă, don locotenent?
― Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându-se furios. Ce-ţi pasă ţie?... Numai acasă îţi umblă gândurile, afurisitule, acasă!
Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia evlavie şi resemnare. Apostol îl avea ordonanţă de vreo şapte luni şi Petre îl slujea cu o credinţă de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoştea pe "domnişorul" din leagăn şi lăsase acasă cinci copii.
Întâlnind pe urmă ochii ordonanţei, furia locotenentului se topi într-un val de ruşine. Îşi dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din ţâţâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvăşite de imputări. Îi pâru rău că s-a înfuriat şi în părerea aceasta de rău simţi mulţumire de sine şi înălţare. Se sculă, făcu trei paşi spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi şi zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:
― Sunt amărât, Petre, şi nu ştiu ce am... O, Doamne, războiul!...
Se cutremură înfricoşat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferinţele războiului i se păruseră fireşti şi socotise laşi pe cei ce murmurau împotriva lor... Soldatul, liniştit, cu o lucire sumbră de pocăinţă în ochi, răspunse grav:
― Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent, pentru păcatele oamenilor.
― Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi? întrebă Bologa stăruitor.
― Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credinţă profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă. Şi numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe om spre mântuirea sufletului...
Apostol se aşeză să mănânce. Credinţa ordonanţei o cunoştea de mult, şi aceleaşi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care şi acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat într-un adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român în regiment, era singurul cu care Bologa vorbea româneşte. Soldatul glăsuia acuma despre suferinţă şi despre Dumnezeu, şi Bologa, mâncând, îl asculta şi se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl întrerupse şi aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă... Petre oftă şi umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care îi înduioşau deopotrivă. Apostol simţea din ce în ce cum îi creşte inima, cum îi bate năvalnic şi cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruinţă. O dragoste mare îi înfiora sufletul. Se uita la Petre mişcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toţi cei ce vorbesc româneşte. Îi venea să-l îmbrăţişeze şi să se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Şi în cele din urmă, nemaiputân-du-se stăpâni, murmură cu glas de fericire:
― Petre, Petre, fratele meu... nădejdea mea... Soldatul tăcu o clipă nedumerit. Apoi clătină din cap şi
zise domol, resemnat:
― Doamne-ajută...
7