BUSU

La Universitate a întâmpinat greutăţi aşteptate şi neaşteptate. Le-a biruit cu o însufleţire aprigă. A învăţat ungureşte şi nemţeşte în câteva luni, încât primul examen i-a adus felicitări şi o invitaţie la masă din partea profesorului de filozofie, bătrân, sărac şi nobil. Între profesor şi elev s-au statornicit nişte legături ca între un duhovnic şi un drept-credincios. Cunoscător al sufletului omenesc, profesorul a înţeles repede neastâmpărul lui Apostol şi l-a îndrăgit. I se părea că tânărul acesta, ros până în temelii de îndoieli, e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzând credinţa în Dumnezeu, se înverşunează a găsi ceva în afară de sufle­tul omului, un Dumnezeu ştiinţific, lipsit de taine şi de ne­cunoscut, un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă şi să se lămurească chiar şi neantul... Seninătatea şi simpatia profesorului au potolit încetul cu încetul avântul studentului. Chiar în prima va­canţă universitară Apostol a venit acasă cu o "concepţie de viaţă" pe care toată vara a explicat-o lui Alexandru Pălăgieşu, devenit notar în Parva.

― Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme, spunea studentul cu o încredere parc-ar fi descoperit piatra filozofală. O licărire de conştiinţă trecătoare... Numai colec­tivitatea organizată devine o forţă constructivă, dragă pri­etene! Singularizat, omul se pierde, pe când într-o colectiv­itate orice sforţare îşi găseşte locul ei şi toate împreună con­tribuie la înălţarea fiecărui individ, precum activitatea co­mună a tuturor colectivităţilor apropie omenirea de Dumnezeu... Azi, din pricina lipsei de organizare, nouăzeci la sută cel puţin din munca creierului omenesc se risipeşte, închipuieşte-ţi ce-ar fi când s-ar uni, printr-o organizaţie perfectă, sforţările mintale ale tuturor oamenilor spre aceeaşi ţintă!... Câţi oameni trăiesc azi pe pământ? Două miliarde, să zicem... Ei bine, ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenuşie, într-un avânt comun, ar porni la asaltul porţilor închise?

― Adică, mai pe româneşte, să facem ceea ce facem cu toţii, zise notarul. Să ne facem datoria către stat, nu-i aşa?... Apoi asta spun şi legile noastre...

― Nu, nu legile... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu leg­ile... Mare deosebire! se înflăcără Apostol, reîncepând fur­tunos explicaţiile.

Doi ani de zile, în Budapesta, şi-a pus la încercare "concepţia de viaţă" în toate împrejurările, şi după fiece încer­care i se părea mai bună, mai mulţumitoare. Viaţa în capi­tală însă îi era nesuferită. Zgomotul străzilor, egoismul oa­menilor, mecanizarea vieţii îl supărau. Râvnea civilizarea sufletului şi aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomeraţii de oameni. În mijlocul naturii se simţea liber şi mai aproape de inima lumii. De câte ori avea vreme, fugea de oraş. Dealurile din jurul Budei le cunoştea întoc­mai ca împrejurimile Parvei... Numai când venea acasă ob­serva că şi-a potrivit viaţa pe un calapod care aici nu era deloc preţuit. În Parva i se clătina concepţia şi avea nevoie de sforţări ca să nu i se sfărâme. Statul, aici, era privit ca un vrăjmaş... Tocmai în vacanţa a treia a găsit argumentul mulţumitor, într-o discuţie cu avocatul Domşa, care, după moartea bătrânului Bologa, a făcut avere în Parva.

― Eu nu afirm că statul nostru e bun! a strigat Apostol cu o inspiraţie subită. Nu afirm deloc... Dar câtă vreme ex­istă, trebuie să ne facem datoria... Daţi-mi un stat mai bun, şi mă închin. Altfel însă vom cădea în anarhie, domnule Domşa! în viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţi!

Avocatul Domşa îl iubea şi-i prevedea un viitor strălucit, de altfel împreună cu toţi domnii din Parva şi chiar cei din Năsăud. Se spunea că Apostol e răsfăţatul facultăţii şi că are să ajungă negreşit profesor la Universitate. De aceea Domşa îi făcea puţină curte, în speranţa că îi va atrage atenţia asu­pra domnişoarei Marta, o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă cum nu s-a mai pomenit pe valea Someşului, şi care, pe deasupra, avea o zestre boierească, fiind singura odraslă a însuşi domnului Domşa.

Într-o bună zi, dorind să continue discuţia, Apostol făcu o vizită avocatului. Nu-l găsi acasă, dar îl primi domnişoara Marta. Stătu o jumătate de oră, vorbind cu domnişoara nu­mai despre nimicuri şi crezând mereu ca va sosi Domşa. A doua zi reveni şi iar şezu o jumătate de oră cu Marta. Apoi o săptămână întreagă, în fiecare zi, mereu la aceeaşi oră şi din ce în ce mai bucuros că nu era acasă avocatul. Şi, peste altă săptămână, spuse radios doamnei Bologa:

― Mamă, ştii că am să mă logodesc cu fata lui Domşa?

Doamna Bologa încremeni. Marta i se părea prea cochetă şi uşuratică. O fată crescută în voia soartei ― doamna Domşa murise de vreo patru ani ― nu poate fi o soţie potrivită pentru Apostol. Încercă să se împotrivească. Chemă iarăşi într-ajutor pe protopopul Groza. Toate în zadar. Logodna se făcu, fără ceremonie, în familie, stabilindu-se însă că nunta vor serba-o când va termina Apostol studiile, peste un an sau doi.

Curând, după logodnă, sosi în Parva un locotenent de vânători imperiali, foarte ţanţoş şi încrezut, feciorul judecătorului ungur. Apostol îl privi cu dispreţ, zicând că e gol şi sec, pe când Marta îl găsi interesant şi drăguţ... Dumini­ca următoare avu loc "balul filantropic". Deşi Apostol nu era dansator, în seara aceea a dansat cu furie, ca nu cumva să rămâie mai prejos de "cellalt". Locotenentul însă a jucat puţin şi numai cu vreo trei fete, între care şi cu Marta. Şi atunci, pe faţa ei, Apostol a văzut o mândrie şi o bucurie rău ascunsă...

În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simţea nenorocit şi-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei şi era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Şi el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Intr-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunţe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofiţer şi să-i arate Martei că poate fi şi el ca "cellalt"... În orice caz, nu va lăsa nici în ruptul capului să fie izgonit din iubirea Martei. Tocmai fiindcă e aşa, el o iubeşte mai mult. Are să lupte şi s-o cucerească definitiv. Dacă ea nu e în stare să se ridice până la el, se va coborî el la ea. Marta însă trebuie să-l iubească numai pe el!

Atunci începură să umble zvonuri de război şi într-o bună zi locotenentul chiar trebui să-şi curme concediul şi să plece în mare grabă la regiment. Apostol se duse a doua zi la Marta, triumfător. Când veni însă vorba de locote­nent, Marta zise cu ochi melancolici:

― Simpatic om!... Acuma va fi erou!

Apostol îngălbeni. Se hotărî să strice logodna, să re­cunoască fără înconjur că mamă-sa a avut dreptate şi să-şi vază de cărţile lui... Dar asta ar însemna o laşitate. Dacă în prima ciocnire cu viaţa se dă bătut, atunci ce va fi viitorul?