Caporalul se apropie dârdâind, neştiind ce să facă. Se uită înapoi şi, la un semn al plutonierului, întinse braţele spre ştreang.
― Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă. Militarul în uniformă nu poate fi călău!
Într-un minut caporalul întinse iarăşi mâinile spre funie, numai în cămaşă şi cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda îşi potrivise singur laţul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobişnuit.
― Trage scaunul! şopti iarăşi plutonierul.
Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului. Braţul spânzurătorii pârâi, şi trupul începu a se zvârcoli în căutarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau şi se învineţeau, şi totuşi privirea îşi păstra strălucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească...
Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi şi, cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spânzuratului, zguduite încă de spasmuri nătânge.
― Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte!... Ce faci?
Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână, numărând vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grăbite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în faţa unei prăpăstii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare...
Dar numai Bologa se întoarse şi văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu faţa scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi şi în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci şi simţi că i s-a uscat cerul gurii.
"De ce geme soldatul?" se gândi dânsul ca să-şi domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni iarăşi ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră şi încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric.
Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mişca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un linţoliu negru...
― Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz. Nu vezi că s-a întunecat?
― Datoria, excelenţă, răspunse medicul liniştit, cu ochii la ceas.
― Ce datorie?... Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndârjit.
Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp şi pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură:
― A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viaţă...
― Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!
― Excelenţă, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.
― Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întorcându-se către pretorul buimăcit.
― Excelenţă, sentinţa s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătându-şi călcâiele ca un recrut silitor.
Generalul venise înadins ca să ţină o cuvântare asupra dezertării la inamic şi mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruţare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostăşeşti. Dar acuma se simţea obosit şi nu mai avea poftă de discursuri.
― Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc să treacă.
Pretorul împărţi repede ordinele cuvenite plutonierului şi apoi alergă după general, să-i explice că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinaţi. Pe urmă toată lumea se urni şi câmpul se umplu de paşi. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei.
― Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa.
― Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind şi adăugând îndată, ca să-şi ascundă emoţia: De ce bietul om? De ce adică...
Dar nu sfârşi, nici nu aşteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, după ceilalţi, ca şi când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de paşi ajunse din urmă pe Klapka.
― Ei, ţi-a plăcut, filozofiile? îi zise căpitanul cu o uşoară imputare în glas.
― Domnule căpitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului.
― Da, da... şi totuşi... omul! murmură Klapka întunecat.
― Omul... omul... omul, făcu Bologa, cutremurându-se, împrejur întunericul se înăsprise, încât înţepa ochii.
Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mişcau de ici-colo, parcă toţi oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar.