BUSU

Înscrieţi aici sloganul.

Peste câteva minute, după oarecare şovăiri, convorbirea se aprinse iarăşi, mai ales între Gross şi Varga. Apostol Bologa înghiţea în silă. Deşi nu luase nimic în gură de la prânz, nu-i era foame. Se simţea mereu ostenit, parcă toată ziua ar fi cărat bolovani. Ar fi dorit să ia parte la discuţie, ca altădată, dar nu îndrăznea, de teamă să nu observe ceilalţi cât de false şi nesincere îi sunt vorbele. Frica aceasta îl chinuia neîncetat, îi sfâşia sufletul, fără să i se poată împotrivi. Avea impresia că se află pe marginea unei prăpăstii şi nu cutează să se uite în adâncimea care totuşi îl ispiteşte din ce în ce mai stăruitor.

― Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, ges­ticulând şi cu nişte ochi tremurători de emoţie. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriaşă de răzvrătire universală... Trebuie! Şi atunci, peste tranşeele pline de sânge, peste graniţele brăzdate cu morminte, toţi oropsiţii, toţi răzvrătiţii, îşi vor strânge mâinile şi, într-un avânt ni­micitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, şi în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii şi ale lumii noi!

Bologa atunci nu se putu stăpâni şi întrebă foarte blând:

― Lumea urii, camarade?

― Ura, numai ura va stârpi nedreptatea! răspunse Gross cu faţa strâmbată de patimă.

― Ura naşte veşnic ură, zise Apostol, cutremurându-se. Pe ură nu poţi clădi, precum nu poţi pe mlaştină...

Înainte de a mai răspunde Gross, Varga se sculă în picio­are şi vorbi zâmbitor:

― Staţi!... Daţi-mi voie!... Anarhistul nostru vrea o inter­naţională... Aşa-i, camarade?... Ei bine, uite internaţionala! adăugă cu mândrie, ridicând glasul şi arătând împrejur cu mâna pe toţi cei de faţă. Uite!... Tu eşti ovreu, domnul căpitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenko e rutean, Bologa e român, eu sunt ungur... Aşa-i?... Tu ce eşti, băiete? se întoarse apoi deodată către soldatul care nu mai isprăvea de strâns masa cealaltă.

― Soldat! răspunse omul, uluit şi luând poziţia regle­mentară.

― Fireşte, toţi suntem soldaţi, făcu Varga, mulţumit. Dar te întreb: ce neam eşti?

― Croat, să trăiţi! murmură soldatul fără să clipească.

― Ei, vasăzică croat, urmă locotenentul către ofiţeri. Şi sunt sigur că dincolo, în sala cea mare sau în tindă, vom găsi şi polonezi, şi sârbi, şi italieni, în sfârşit, toate nea­murile, nu-i aşa?... Şi cu toţii luptăm umăr la umăr pentru un ideal comun, contra duşmanului comun! Iată internaţionala adevărată, tovarăşe! sfârşi Varga, aşezându-se triumfător.

― Internaţionala crimei! zise Gross grav, adăugând îndată ironic: Degeaba, tu nu poţi pricepe, Varga! Ne pierdem vremea. Tu eşti băiat de treabă, eşti erou, dar încolo...

― Încolo, adică înspre ideile tale, nici nu doresc să mă apropii, căci pe acolo te întâlneşti cu Curtea Marţială, răspunse repede Varga, râzând mulţumit.

Urmă o tăcere şi apoi deodată glasul lui Cervenko, tân­guitor ca o mustrare târzie:

― Suferinţă ne trebuie, multă, imensă... Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare. Iubirea, oameni dragi, iubirea!

Apostol Bologa se uită în ochii ruteanului, lăcrimaţi şi totuşi strălucitori într-o lumină ademenitoare. Privindu-i însă mai adânc, Bologa se spăimântă şi tresări, ca şi când şi-ar fi aruncat căutătura în adâncimea prăpastiei de care se ferise toată seara. Vru să zică ceva şi se pomeni murmurând în neştire:

― Iubirea... iubirea...

― Iubirea voastră însă ne hrăneşte cu gloanţe sau spânzurători, zise Gross cu o asprime răutăcioasă. Azi Svo-boda, mâine eu sau poate voi, cei cu iubirea... Şi încaltea Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu...

― Sper că nu vei face apologia trădării? îl întrerupse iar grav locotenentul de huzari.

― Dacă în vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, nişte ticăloşi ar spânzura acasă pe tatăl tău sub o învinuire oare­care, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?

― Adică tatăl spânzuratului?... Întrebă Bologa cu ochii cât pumnii, întinzând gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?

― Şi dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbuşit şi cu scârbă. Cel mult o circumstanţă agravantă...

― O, o, dar e... este ― bolborosi Bologa, oprindu-se deodată aiurit şi simţind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice.

― Nimic nu poate scuza trădarea şi de altfel un ofiţer care dezertează e mai criminal decât... mai criminal! zise Varga, sculându-se. Şi, fiindcă mâine dimineaţă trebuie să fim la datorie, v-aş propune să ne cărăbănim... Nu de alta, dar mi-e teamă că, de vom mai zăbovi mult, aveţi să mă convingeţi că dezertarea la duşman e o faptă vitejească!

Încercă să râdă şi, neizbutind, se duse la canapea şi-şi alese din grămadă mantaua şi armele. Gross se uită la ceas şi zise către Cervenko:

― Ce facem? E târziu... de-abia o să putem dormi trei ore...

 

.Plecară toţi trei împreună şi în urma lor rămase o dâră grea de tăcere. Căpitanul Klapka începu într-un târziu să tambureze uşor cu degetele pe masă, uitându-se pe sub sprâncene spre Bologa care se clătina pe scaun, cu faţa zgâr­cită de o înfiorare nestăpânită. La masă nu mai rămăsese decât un sublocotenent de infanterie, foarte tânăr şi poso­morât, care nu scosese nici o vorbă şi băuse câteva sticle de vin cu o lăcomie de beţiv precoce, şi doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste specială pentru "clienţii" lui ― cum le zicea celor din tranşee ― şi luând masa totdeauna în odăiţa trecătorilor, fără însă a se amesteca în discuţiile lor. Fiindcă tăcerea devenea apăsătoare, Klapka zise către doctorul Meyer, căutând un ton glumeţ:

― Eu pot sta aici până la ziuă, că tot n-am cvartir, iar soldatul îmi păzeşte în gară bagajele...

Auzind glasul căpitanului, Bologa se dezmetici şi vorbi repede, parcă ar fi vrut să-şi ascundă o vină:

― Dacă sunteţi obosit, vă puteţi odihni la mine, domnule căpitan... Vă cedez bucuros patul, căci eu... eu am de gând să plec mai degrabă la... la datorie...

― Adică de ce n-am pleca împreună, prietene? răspunse Klapka. Nu cunosc terenul şi am nevoie de o călăuză... Mi s-a spus că voi comanda divizionul al doilea...

― Atunci sunteţi comandantul meu! strigă Apostol învior­at. Un motiv mai puternic să vă repet invitaţia.

― Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindcă, drept să-ţi spun, mă cam apasă osteneala şi emoţiile! zise căpitanul cu o voce mai sinceră.

Doctorul fără somn trecu în odaia cea mare, iar sublo­cotenentul mai ceru o sticlă de vin soldatului care nu isprăvea deloc lucrul la masa de alături... În uliţă Klapka şi Bologa se opriră, ascultând râsetele gălăgioase din popotă, dominate de un glas răguşit, care cânta fals şi cu mare însufleţire o romanţă sentimentală. Întunericul se zbuciuma peste tot cuprinsul, şi sus, în cer, vânturile fâlfâiau pânze de nouri plângători.

― Încotro mergem, camarade? întrebă Klapka deodată cu vocea schimbată.

În aceeaşi clipă însă la răsărit se ivi pe cer o trâmbă de lumină albă, tremurătoare, plimbându-se de ici-colo, grăbită, cercetătoare ca o iscoadă isteaţă, stăruind pe alocuri, alintând pământul şi sfidând întunericul... Apoi, peste un minut, se auziră bubuituri dese, înăbuşite, depărtate...

― Ce-i asta? făcu căpitanul mirat. Se spunea că pe aici e linişte... când colo...

― Da... Nu-i nimic... nimic! zise Bologa, urmărind cu in­teres lumina şi tunurile. Ceva caraghios... o, mai mult decât caraghios! Ruşii ceia sunt nebuni... Închipuiţi-vă, domnule căpitan, că, de vreo săptămână, aproape în fiecare noapte ne sâcâie cu un reflector, parc-ar umbla să-şi bată joc de noi! Auzi, reflector la nişte poziţii fixe, unde se cunoaşte orice muşuroi! Ridicol!... Dar şi mai ridicol, ba chiar enervant, e că noi nu suntem în stare să le zdrobim jucăria! Am stricat până acum atâtea obuze, de ni-e ruşine, şi degeaba! Parcă ar fi fermecată lumina lor, parcă...

Bologa îşi curmă brusc vorba, căci fâşia de lumină dispăru, lăsând întunericul mai negru. Răbufniturile de tunuri mai continuară un răstimp şi apoi încetară pe rând... Cei doi ofiţeri porniră prin bezna deasă, clăpăind cu cizmele în nor­oi... Satul dormea dus, cu casele pitite după garduri de spini... Într-un târziu, mergând mereu, Klapka zise în şoaptă:

― Ce efect ciudat a avut execuţia de azi asupra dom­nilor! Şi doar au fost aduşi înadins ca să se întoarcă cu groa­za în tranşee şi să spună oamenilor că e mai bine să înfrunte gloanţele duşmanului decât ştreangul patriei... Foarte... foarte ciudat!... Dar dacă tatăl osânditului a fost într-adevăr spânzurat, atunci...

Apostol se uită repede înapoi, ca şi cum ar fi auzit un glas din spate, pe urmă mormăi rugător:

― A fost vinovat... Domnule căpitan, a fost vinovat...

Sosiră în colţul ulicioarei, spre locuinţa locotenentului. Lumina albă chiar atunci răsări iarăşi în văzduh, mai aproape, mai limpede, urmărită îndată de bubuituri mai furioase.

― Lumina! suspină Bologa. Ispiteşte, mereu ispiteşte lu­mina!... Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe...

Dar arătarea albă se topi iarăşi, şi întunericul îi strânse iar în braţe, ca nişte cleşte reci. Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare... O luară pe ulicioară. Noroiul era mai cleios. Bologa simţea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce în spinare o piatră de moară. Şi inima îi era atât de sângerată şi totuşi atât de plină de o dorinţă mare, că îl tortura o trebuinţă sfâşietoare să vorbească, să se explice.

― Domnule căpitan, vă rog, zise dânsul fierbinte, am fost întâia oară în Curtea Marţială, vă rog... Şi conştiinţa mi-a poruncit... A fost vinovat, domnule căpitan!

Klapka tăcea, parcă nici nu l-ar fi auzit.

 

5

 

Apostol Bologa îşi luă în primire bateria, mai stătu puţin de taifas cu comandanţii de secţie şi apoi coborî în adăpostul subpământean să se odihnească. Se întinse pe patul de scân­duri. Era prăpădit de osteneală şi de nesomn, căci toată noaptea se zvârcolise, dar acum sufletul i se uşurase, parcă ar fi scăpat dintr-o cameră de tortură şi parcă toate zbuciumările ar fi rămas acolo, în satul cu spânzurătoarea... De afară cobora o înfumurare de lumină, în care se conturau vag intrarea adăpostului, masa improvizată, cu hărţi, com­pasuri, cărţi şi nişte farfurii goale, apoi aparatul telefonic în perete, două scaune fără spate, aruncate la o parte... Auzea ploaia monotonă, plicticoasă, adormitoare şi se bucura că în creieri îi furnicau, ca şi altădată, numai reflectoare, tu­nuri, muscali, hărţi, decoraţii...

Spre seară veni căpitanul Klapka în inspecţie. Bologa se înnoură, mai ales când căpitanul îi spuse că a văzut celela­lte baterii şi că aici va zăbovi mai mult, ca acasă... Îi dădu toate desluşirile, rece, scurt, parcă astfel ar fi vrut să înlăture o apropiere în afară de serviciu. Klapka îl ascultă gânditor, privindu-l mereu în ochi cu o stăruinţă care pe Bologa îl zăpăcea şi-l făcea să-şi reamintească întâlnirea lor de ieri, în faţa spânzurătorii. La sfârşit apoi căpitanul îi zise deodată cu un glas în care vibra o sinceritate caldă:

― Eşti o inimă de aur, Bologa!... Da, da, o inimă... De aceea mi-eşti drag ca un frate!

Locotenentul avu o tresărire nervoasă. Nu înţelegea ce vrea Klapka şi un moment i se păru că-l ispiteşte. În ureche însă îi răsunau cuvintele blânde, tulburătoare, care totuşi îl spăimântau, ca şi când l-ar fi târât spre o primejdie.

― Te-am văzut aseară cum te-ai chinuit, urmă căpitanul. Toată seara şi toată noaptea. Şi te-am înţeles. Poate că nu­mai eu te-am înţeles, fiindcă eu... Da, da!... Nu te uita că am tăcut! Trebuie să tăcem! Mereu să tăcem! Altfel...

― Domnule căpitan, cred că vă înşelaţi, cred că... zise Bologa aspru, aproape cu ură. Şi nu ştiu ce vă face să-mi atribuiţi...

Klapka zâmbi cu atâta bunătate, că Apostol se încurcă de tot şi se opri în mijlocul frazei.

― De ieri, de la primul schimb de priviri, am înţeles că vezi în mine un duşman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ştreang, nu ţi-aş fi văzut ochii plini de lacri­mi... Nu protesta! Nu ţi-ai dat seama, dar ai lăcrimat... şi lacrimile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă...

Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-şi crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să şovăie, şi totuşi înfricoşarea singurătăţii îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofiţer model şi patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înşelătoare. A cunoscut mulţi ofiţeri români în război şi cu toţi s-a înţeles ca şi când ar fi fost fraţi de sânge.

Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde şi dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor bătrân, de a-şi arăta simţămintele cele fierbinţi şi purtând veşnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e şi mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, şi toţi cehii sunt suspecţi, apoi fiindcă... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraş ceh foarte drăguţ şi curat, şi că părinţii I-au dat la şcoala militară ca să-şi câştige mai curând pâinea, deoarece erau mulţi fraţi şi fără avere. A ieşit cadet la optsprezece ani, dar viaţa militară nu i-a plăcut, în vara când a fost înaintat sublocotenent şi s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim. A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestrea reglementară, ba chiar nici un fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunţa la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-şi creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aştepte. S-a înscris în aceeaşi toamnă la Drept şi s-a aşternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, şi superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuşi, în şapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar şi de candidat de avocat. Practica a făcut-o în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an de­schizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul şi copilul... Azi are patru, doi băieţi şi două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum... Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întâi copilaşii pe rând, cu numele şi obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.

― Să ştii însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însufleţire. Mai ales nevastă-mea... e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaşte trebuie s-o adore...

Sărută fotografiile, le puse bine şi murmură înduioşat, cu ochii scăldaţi în lacrimi:

― Din pricina lor şi de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu... Aşa însă nu pot... Sunt capabil de orice laşitate, numai să nu mor înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot întoarce la ei... Ce vrei! Sunt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! înţelegi? O, câinii, câinii!

Scrâşni dinţii, cu lacrimi gârlă pe obrajii graşi, înroşiţi de emoţie. Se auziră paşi coborând în adăpost şi Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înţelegere cu Bologa în privinţa serviciului de noapte.

― Poate să ne viziteze şi la noapte reflectorul şi ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.

Se aşezară la masă, întinseră hărţile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chibzuiră unde tre­buie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli şi planuri de tragere...

Preocupat de reflectorul duşman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui şi soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineaţa, şi reflectorul nu se arătă.

Şi noaptea următoare la fel, şi noaptea a treia la fel... De-abia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai baţjocoritor... Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de şanţuri.

A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid şi cu ochii mai tulburi şi mai bulbucaţi ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să sfârşească scandalul cu reflectorul, fi­indcă ajungem de râsul şi ocara armatei, adăugând că co­mandantul diviziei a făgăduit o decoraţie celui ce va zdrobi batjocura rusească.

― Azi-noapte l-am încadrat, şi totuşi ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nici o observaţie şi acuma, din pricina unui fleac de...

― Nu te înfuria, prietene, şi nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observaţia nu te priveşte pe tine, ci pe mine!

― Pe toţi ne priveşte, domnule căpitan, şi tocmai asta-i...

― Poate că înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simţit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din... M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înţelegi?

― Căpitanul se aşezase pe scaun, lângă masa cu hărţile, şi se uita întrebător şi speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:

― În interes de serviciu, fireşte. De altfel, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese...

― Ei bine, colonelul ştia, trebuia să ştie, şi totuşi m-a întrebat, zise Klapka mai încet şi cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă ruşinez de laşitatea mea!

 

05