Câteva nopţi nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din şanţurile infanteriei, îl aştepta însă mereu cu atenţia încordată, ca să mulţumească pe Klap-ka. În liniştea nopţilor, tulburată doar rareori de vreun foc de puşcă speriat, avu răgaz destul să-şi judece, precum obişnuia, credinţa cea nouă, convins că numai însufleţirea care rezistă pe cântarul minţii e vrednică să locuiască trainic în sufletul omului. Şi se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea "concepţie", pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă, îşi zicea acuma că viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era ruşine însă amintindu-şi că i-au trebuit doi ani de război ca să ajungă acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopului şi ale tuturor, afară de Marta... La gât purta un medalion cu o buclă blondă şi chipul unui căpşor fermecător. I le-a dat când a fost acasă, în concediu, şoptindu-i "eroule", cum de altfel îi zicea şi în scrisori.
"Marta e vina tuturor...", încercă să-şi zică în taină, ca o scuză faţă de conştiinţa dojenitoare. Dar îşi curmă gândul, alungându-şi din suflet laşitatea: "Marta nu m-a îndemnat niciodată să fiu erou, cu nici o vorbă... Numai gelozia mea neroadă a socotit că, prin uniformă şi vitejie, are să-i potolească cochetăria. Vasăzică numai eu sunt vinovat şi trebuie să îndur remuşcările..."
De altminteri, trecutul i se părea mort şi se ferea să-l dezgroape. Mai mult îl preocupa viitorul care-i mijea ca o auroră strălucitoare după o noapte vijelioasă. Nu-l vedea încă lămurit, dar ceaţa care-l aburea avea sclipiri trandafirii... Inima îi era plină de un simţământ mângâietor.
"De acum începe o viaţă nouă! se gândea mereu cu bucurie. În sfârşit mi-am găsit calea... Au trecut şovăirile şi îndoielile! De acuma, înainte"!
O poftă de viaţă vajnică îi clocotea în piept. Când venea, dimineaţa, de la observator şi se întindea pe patul de scânduri, adormea repede şi visa numai fericire...
Într-o după-amiază târzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducându-şi aminte de îngrijorarea de deunăzi a căpitanului, se miră văzându-l foarte senin şi zâmbitor, cu o mulţumire în ochi aproape provocatoare. După ce inspectară împreună tunurile şi oamenii, coborâră în postul de comandă, unde ardea pe masă un muc de lumânare.
― Na-m avut noroc, domnule căpitan, zise Apostol cu o uşoară ezitare. Dacă n-a vrut să vie...
― Cine? întrebă Klapka. A, da... Ia mai dă-i dracului de reflector, Bologa! adăugă apoi nepăsător.
Locotenentul tăcu zăpăcit, uitându-se în ochii căpitanului, în care acuma câteva zile îl îngrozise pădurea spânzuraţilor.
Klapka însă urmă netulburat:
― Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Aşa şi eu cu colonelul nostru! Că-i mâncător de oameni, călău... Când colo, e om foarte de treabă... A, nu ţi-am spus?... A venit mai în fiecare zi pe la mine... de patru ori... Îţi închipui tremurături pe capul meu! Eram sigur că vrea să mă prăpădească. In sfârşit, ieri, de frică, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, bătându-mă în piept, fireşte, că sunt nevinovat, că... M-a ascultat, m-a ascultat şi la urmă mi-a zis, fără pic de imputare, înţelegi, mi-a zis: "Ştiu... Aşa vin nenorocirile asupra oamenilor..." Şi atâta tot!... Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, în sfârşit, prieteneşte!... Ba se vede că a prins şi simpatie de mine, căci azi-dimineaţă iar a venit în inspecţie. Adică ce inspecţie, că nici n-am mai pomenit de serviciu... În schimb, mi-a dat o dovadă definitivă de încredere... O dovadă hotărâtoare!... Anume, în mod absolut confidenţial, mi-a comunicat o mare taină oficială... Aşa că de acuma n-am nici o grijă, sunt liniştit!
Pe Bologa vioiciunea şi seninătatea căpitanului îl supărau. Cu glas de imputare, îl întrerupse:
― O taină oficială ce importanţă are pentru noi? Şi încrederea, şi bănuiala sunt deopotrivă de chinuitoare!
― Nu, nu! strigă căpitanul cu căldură. Să nu exagerăm! Oameni de treabă sunt pretutindeni şi în toate neamurile. De ce să exagerăm?... Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situaţia lui, asta trebuie s-o recunoaştem! De altfel, secretul ne interesează şi pe noi, fiindcă e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosită, ca să ne schimbe...
― Atunci noi trecem iar pe frontul italian? întrebă Apostol.
― Nu, nu pe frontul italian, răspunse Klapka repede, cu oarecare mândrie. Pe frontul românesc...
În clipa când să rostească ultimul cuvânt, îşi aduse aminte că locotenentul e român, dar nu mai avu vreme decât să-l pronunţe mai încet. Bologa îngălbeni şi, parcă n-ar fi auzit bine, repetă maşinal:
― Pe frontul...
Nu sfârşi, ca şi când i s-ar fi înfipt în beregată o gheară înăbuşindu-i glasul. Rămase cu gura căscată şi se holbă năuc la căpitanul care, dându-şi seama cât a fost de imprudent, murmură prosteşte:
― Iartă-mă, prietene... Am uitat că tu... Sunt un...
În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să ţiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuţit şi sfâşietor, parcă i-ar fi scormonit un pumnal. Se sculă brusc în picioare şi alergă de ici-colo, frângându-şi mâinile şi şoptind disperat:
― Nu se poate... nu se poate,... nu se poate...
Klapka, mereu zăpăcit, încercă să-l consoleze, zicând fără convingere:
― Linişteşte-te, Bologa, ce Dumnezeu... La urma urmelor, viaţa nu merge fără compromisuri, fără jertfe şi...
Deodată Apostol Bologa se opri în faţa lui, cu obrajii albi, cu ochii stinşi, încât căpitanul amuţi.
― Orice... orice, numai asta nu se poate! izbucni dânsul cu o voce arzătoare. Asta ar fi o... o... o...
Pereţii de bârne ai adăpostului închegară sforţările lui de a găsi cuvântul într-un vuiet prelung, încât Klapka îl apucă de braţ, vrând să-l facă să vorbească mai încet. Şi Apostol, ca şi cum ar fi înţeles, se încurcă, plecă fruntea şi sfârşi murmurând:
― O... o crimă...
― Aşa-i, dar ce putem noi face? zise căpitanul înăbuşit, cu ochii spre intrare. Eu pricep şi împărtăşesc zdruncinarea ta, totuşi voi aveţi şi mângâierea că barem există şi în tabăra cealaltă fraţi care luptă pentru mântuirea voastră, pe când noi nici n-avem încotro să ne aruncăm privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este să murim spânzuraţi!
Bologa se lăsase pe un scaun, copleşit. Klapka, încredinţat că l-a potolit, continuă cu mai multă siguranţă:
― O crimă imensă e îndeobşte războiul, dar cu deosebire războiul Austriei! Încaltea când un popor de acelaşi sânge ia armele, cu sau fără dreptate, ştiu cu toţii că izbânda va fi spre folosul neamului şi prin urmare fiecare om poate muri cu credinţa că s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi însă nişte stăpâni urâţi au trimis robii să moară ferecându-şi lanţurile!... Atunci? în mijlocul vălmăşagului de crime, ce mai poate cumpăni o crimă micuţă, care-ţi striveşte ţie sufletul? Cui îi mai pasă aici de sufletele noastre?
― Atunci urmează să...? întrebă repede Bologa, care începuse să asculte şi n-avea puterea să aştepte.
― Să mergi unde vom merge toţi, zise Klapka grav, cu o resemnare îndurerată. Să mergi, să faci ce vor face toţi şi să-ţi închizi ermetic toate portiţele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuşi lumea, sau până ce-ţi va veni rândul şi ţie să mori şi să scapi de toate chinurile!
Apostol tresări şi răspunse cu protestare în glas:
― Dar dacă eu nu vreau să mor!... Nu vreau, nu mai vreau!... Acuma trebuie să trăiesc! Acuma nu mai vreau să mor!
Klapka tăcu o clipă şi apoi zise cu un zâmbet care voia să-i ascundă sfiala:
― Mie nu-mi şde bine să-ţi vorbesc ţie de moarte, ştiu... De frica morţii sau de dragul vieţii, poate că-i acelaşi lucru, sunt laş... da, da, recunosc şi mărturisesc, sunt în stare să înghit orice ruşine, orice umilire... Totuşi, mi-am zis de multe ori, uite aşa cum mă vezi, mi-am zis că morţii sunt cei mai fericiţi, fiindcă ei cel puţin au pus cruce tuturor durerilor... Mi-eşti drag, Bologa, şi dacă n-ai fi fost tu aici, n-aş fi avut atâta încredere în mine însumi... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinţe comune, şi noi trebuie să ne împărtăşim zbuciumările într-o limbă străină! Atunci cum să nu-i invidiem pe cei morţi, Bologa?
Locotenentul nu-l mai asculta. Liniştea lui Klapka însă îl neliniştea mai rău. Întrebă deodată cu un fir de nădejde în privire:
― Şi crezi d-ta că-i sigur?...
Căpitanul după o şovăire scurtă răspunse hotărât, parcă ar fi căutat să-i dea un leac amar:
― Din nenorocire, nu încape nici o îndoială, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Mâine-poimâine trebuie să sosească. Într-o săptămână ne va lua locul şi peste alte câteva zile noi vom fi în Ardeal, pe frontul...
Ochii lui Bologa îl ardeau. Tăcu brusc şi lăsă capul în pământ, examinându-şi cizmele pline de noroi şi tremurân-du-şi nervos genunchii, în vreme ce Apostol porni de colo până colo, ca un lup în cuşcă, respirând greu, cu tâmplele dogorâte. Peste două minute apoi, cu o hotărâre nouă, locotenentul se opri iarăşi în faţa lui Klapka:
― Domnule căpitan, te rog... te implor... Scapă-mă!... D-ta mă poţi scăpa!... Nu vreau să mă duc pe frontul...
Klapka ridică ochii la el, neînţelegând ce vrea. Bologa însă urmă tot mai înfrigurat:
― Trebuie să se găsească un mijloc de salvare!... Mutaţi-mă la un regiment care rămâne aici!... Ori trimiteţi-mă înapoi în Italia, oriunde, numai acolo nu!... Voi lupta ca şi până azi, jur! Voi... Am trei medalii de vitejie, toate trei dobândite cu... Numai acolo nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor! Trebuie să trăiesc!
Căzu pe pat, cu obrajii în palme, biruit de lacrimi. Căpitanul era înduioşat şi simţea că, dacă ar deschide gura, l-ar năpădi plânsul şi pe el. In văgăuna întunecoasă suspinele lui Apostol îngroşau aerul, iar lumina sfârâitoare de pe masă tremura pe pereţi nişte umbre neliniştite... Într-un târziu, după ce sughiţurile locotenentului se mulcomiră, Klapka zise:
― Ei, te-ai mai răcorit?... Atunci putem vorbi ca doi bărbaţi, ba chiar ca doi soldaţi!... Adevărul este că în război nu trebuie să cugeţi, ci să lupţi... cel puţin aşa perora un general, deunăzi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie să le cumpănim bine-bine şi fără pripire, altfel... De-ai chibzui puţin, ai vedea că eu n-am nici o putere. Eu nu pot propune nimic, fiindcă sunt stigmatizat: ceh, adică trădător... Pentru cei de seama noastră s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite să ne aţâţe pofta de vitejie în caz de şovăire... Dacă aş îndrăzni eu să te propun pentru mutare, imediat am fi bănuiţi amândoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele să ia partea unui român?... Nici nu-ţi închipui ce tămbălău, ce... Numai generalul te-ar putea salva, dacă ar fi om şi ar avea inimă... Crezi însă că pe aici sunt mulţi oameni? Crezi că...
Bologa, care se gândise şi ascultase ursuz, se agăţă de o vorbă şi strigă:
― Am să mă prezint generalului!
Klapka se spăimântă, ca şi când însuşi generalul I-ar fi surprins complotând. Răspunse în şoaptă:
― Astâmpără-te, Bologa!... Te rog!... Ce, tu nu cunoşti pe generalul Karg? Doar ţi-e comandant de aproape un an... Karg... Un câine, un... Ar fi capabil, în loc de răspuns, să te trimită direct la Curtea Marţială...
― Atunci ar urma să plec fără să încerc barem a mă împotrivi sau a ocoli ticăloşia? izbucni iarăşi Apostol, acuma însă furios şi scrâşnind dinţii.
― Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniştit. Sunt mai bătrân ca tine şi am îndurat multe în viaţă... Războiul n-are altă filozofie decât norocul. Lasă-te deci în grija norocului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ţi-a cântat la urechi pe toate glasurile, şi totuşi norocul te-a ocolit. Poate că te iubeşte norocul... Nu-l zgândări, nu-l stârni... Lasă-l...
― Şi cum simt că acolo mă aşteaptă o primejdie cumplită... murmură Bologa deodată foarte abătut, cutremurându-se. Niciodată n-am avut presimţiri atât de...
― Primejdiile sunt azi pretutindeni, făcu Klapka stăpânindu-se. În aer, pe front, acasă, în toată lumea... Însuşi pământul mi se pare că trece printr-o zonă de primejdii... Ce să facem? Norocul e scutul tuturor... Aşa!... Ascultă-mă pe mine... Mai chibzuieşte şi o să-mi dai dreptate! Dar fără patimă! Fără pripire!... Calm!... Calm!...
Se sculă încet, îşi puse casca în cap, gata de plecare.
― Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali! şopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii căpitanului.
― Uşor de zis, răspunse Klapka liniştit, parcă ar fi aşteptat de mult vorbele locotenentului. Dar dacă nu izbuteşti, ştii ce te aşteaptă!... Numai deunăzi ţi-am povestit despre cei trei... Şi ei au vorbit ca tine, ba şi mai năzdrăvan... Iar azi poate că sunt tot în pădurea spânzuraţilor, ca să îngrozească pe alţii!
― În privinţa asta n-am nici o grijă, zise Bologa, cu încredere. Când ar fi să mă prindă, m-aş împuşca şi aş isprăvi repede!... În orice caz, eu n-am să mor spânzurat, asta ţi-o garantez!
― Aşa mi-au garantat şi ei, prietene, dar împrejurările au fost mai puternice decât hotărârea lor... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii şi zeci de mii în situaţia ta şi soarta le poartă de grijă tuturor cum crede de cuviinţă...
Klapka îi strânse mâna fierbinte... În clipa următoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit în acelaşi loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. Îşi veni în fire şi, simţindu-se sleit de puteri, se trânti pe pat. Pe masă, în sfeşnicul improvizat, lumina începu să pâlpâie repede, să sfârâie şi apoi deodată se stinse. Pe Bologa întunericul îl zgudui, buzele-i arse însă şoptiră cu îndârjire:
― Nu se poate!
8
― Ştii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol către ordonanţa care, ghemuit într-un colţ al adăpostului, citea cu râvnă şi evlavie Visul Maicii Domnului. Peste o săptămână, cel mult două, mergem acasă, în Ardeal...
― Bogdaproste! făcu soldatul, luminat de bucurie şi începând să se închine. Bine c-a dat Dumnezeu şi Maica Precista, că alţii au mai fost câte-o săptămână, unii şi mai mult, numai noi parcă suntem ciumaţi...